RUGACIUNEA

RUGĂCIUNEA
(scrisa sub forma de curs de catre preotul paroh Radu Reja)     
            

Nu de puţine ori ne punem întrebări şi este firesc să scormonim în tainele naturii, în tainele noastre, dar mai ales a ne descoperi în cele ale lui Dumnezeu.

Uneori aceste secrete ni se par foarte grele şi de nepătruns şi drept este că nu le vom afla niciodată fără binecuvântarea şi voinţa Creatorului. Drept urmare, este necesar să avem o legătură, această Religio, ca să ne cunoaştem cu Cel ce este de-a pururi veşnic, Atoateştiutor şi să-L pătrundem în taine. 

Dacă vorbim cu El mereu, ajungem într-o intimitate în care nimic nu ne stă în cale şi nimic nu ne este imposibil a şti. Dacă mergem cu o persoană într-un tren pe o distanţă mare şi nu vorbim, atunci nu avem cum să ne cunoaştem şi rămânem doi străini. Dacă, însă, înfiripăm o discuţie şi avem afinităţi, atunci avem impresia că ne cunoaştem de multă vreme.

Tot aşa şi cu Hristos, care ni se descoperă mereu, dacă cerem. Acest lucru se întâmplă fie dintr-o educaţie religioasă, fie dintr-un imbold de Sus, sau în cazuri extreme, când o boală sau o supărare foarte mare îl determină pe om să adreseze rugi Creatorului, când nu mai vede nicio ieşire dintr-o situaţie extrem de dificilă.

Ruga sau rugăciunea noastră este gândul nostru adresat lui Dumnezeu şi sfinţilor pentru a interveni într-un fel sau altul în viaţa noastră, îndrumându-ne şi îndeplinindu-ne anumite dorinţe. Rugăciunea poate să fie particulară sau comună.

Rugăciunea particulară făcută de Iisus: „Şi a doua zi, foarte de dimineaţă sculându-Se, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu şi se ruga singur, în munte”.

Rugăciunea comună: „Şi după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul." Luca 3, 21.

Rugăciunea, spune Părintele Bria, „este în Vechiul Testament, împreună cu milostenia, un element esenţial al pietăţii interioare.” Prin rugăciune, Moise a prins putere mare, pentru a merge la Faraon. Deşi a fost bâlbâit, Dumnezeu l-a ascultat şi i l-a dat pe fratele său Aaron spre a-i servi ca purtător de cuvânt. Atunci când Moise a fost chemat în munte şi i s-au dat tablele Legii, poporul văzând că acesta întârzie patruzeci de zile, a cerut lui Aaron să le facă un viţel de aur, spre a le fi Dumnezeu.

La coborâre, Moise s-a supărat şi a spart tablele Legii, „mai apoi, după pedepsirea idolatrilor”, a rugat pe Dumnezeu să ierte păcatul poporului, iar de nu, „să mă scoţi şi pe mine din Cartea Ta”. Şi Dumnezeu i-a ascultat ruga lui fierbinte, ruga particulară cu efect de obşte. Deşi nu păcătuise, dăruirea lui şi iubirea faţă de popor, l-a determinat să-L roage pe Creator să fie pedepsit pe veşnicie cu poporul său, sau să primească îndurare. Vedem bine că Dumnezeu i-a îndeplinit ruga şi poporul a primit mai departe binecuvântarea de Sus.

Un alt drept al Vechiului Testament este Ilie, care văzând necredinţa din ţinutul său, s-a rugat să nu plouă. Şi n-a plouat trei ani şi trei luni, după care s-a rugat iarăşi şi a venit apă de Sus. Ruga lui a fost pusă la încercare de către regele păgân care a adus patru sute de preoţi păgâni, care să-l invoce pe Baal, iar acesta să trimită foc de sus şi să ardă jertfa lor. Deşi l-au invocat pe Baal o zi întreagă, acesta nu le-a dat ascultare. Seara, Ilie a rugat fierbinte pe Dumnezeu cel viu şi adevărat şi deodată a ars jertfa cu foc de Sus.

Trebuie să ştim cui şi cum adresăm rugăciunea şi să o facem cu inima curată şi din tot sufletul. Atunci, Dumnezeu ne răspunde. În Noul Testament, vom începe cu rugăciunea particulară a Domnului Iisus pentru Sine şi care o face pentru oameni. La Matei 14, 23, găsim „şi s-a suit în munte să se roage singur”. Desigur, Iisus, ca om, s-a rugat şi pentru Sine. Astfel, vedem că „a fost dus de Duhul în pustie, unde timp de patruzeci de zile a fost ispitit de diavol”. Şi în aceste zile, nu a mâncat şi nu a băut nimic. Desigur, lupta Lui spre a „ieşi în lume” şi a „intra în slava Lui”, a fost foarte mare şi-n toată vremea. Şi-n tot acest timp, s-a rugat Tatălui Ceresc pentru a nu cădea din post şi a rezista tentaţiei sau ispitei finale, când însuşi cel Rău a venit şi i-a oferit pseudomărirea.

Fiecare din noi, în viaţa aceasta, când primim un post mare, nu cercetăm înainte dacă este sau nu de la diavol, dacă este prin voia lui Dumnezeu, sau este o ispită satanică. În timpul comunismului, câţiva preoţi au acceptat să plece spioni, numai de dragul banilor şi a aşa zisei libertăţi. Deşi au mers în occident, nu au fost liberi, datorită angajamentului cu satana.

Iisus ne-a arătat că orice om poate răzbate în sălbăticia acestei vieţi, dacă crede cu tărie că „Domnul este ajutorul meu şi tăria mea. Şi nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul”. Iisus nu a făcut-o din mândrie sau ca Dumnezeu, ci ca om, şi ne-a învăţat prin „cuvânt şi faptă” că şi noi putem mereu să biruim pe diavol, prin mult post şi rugăciune, aşa cum El făcut-o patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în pustiul Quarantaniei.

Dacă facem pregătire continuă, cum a zis El „privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită”, atunci, indiferent de zi sau de oră, diavolul nu poate să ne biruiască. Neîntrerupta noastră rugăciune şi postire ne ajută ca atunci când ispita se materializează, să o respingem până la desfiinţare şi să ne întărim. „Dacă n-ar fi ispita – zic Sfinţii Părinţi – n-ar fi nici mântuirea”. Deşi s-a rugat pentru El, totuşi, exemplul Lui, lupta fără pauze, nu se întinde peste orice creştin care doreşte ca numele să fie în conformitate cu fapta sa şi să nu rămână numai un simplu apelativ care nu are efect soteriologic.

Cum spun Sfinţii Părinţi, „rugăciunea este maica bunătăţilor” cu prelungire în viaţa veşnică. Să căutăm a sta drept şi la propriu şi la figurat, adică să ne despovărăm de gândurile noastre grele, de ură mai ales, căci Sfânta Scriptură spune „să nu apună soarele până va trece mânia ta”. Toţi avem momente de supărare, dar trebuie să ne treacă, rugându-ne, şi să nu ajungem la duşmănie, la doriri de rău îndreptate către aproapele nostru, mergând până la a cere execuţia capitală, prin Dumnezeu sau diavol.

Într-o zi, Hristos mergea cu ucenicii şi ajungând într-o cetate, nu a fost primit. Măreţia în dragostea de Dumnezeu Tatăl şi de semeni i-a îndepărtat pe aceşti locuitori ai cetăţii, sau păcatele lor le-au întunecat într-atât mintea, încât vedeau în Hristos un duşman. Erau cu diavolul şi de aceea simţeau în Iisus un potenţial nimicitor de cel rău şi nu L-au putut accepta. Oameni în funcţii, chiar şi din Biserică, fiind nişte complexaţi, perverşi, caută să umilească pe subaltern, să-l denigreze, să-l necăjească pe Dumnezeu, care îngăduie prin această atitudine smerenia celui obidit. Sfânta Scriptură spune: „Celui rău să nu te împotriveşti”. Şi într-adevăr, nu merită să consumi energie într-o dispută fără sens, sau să fii rău cu cel rău, să dovedeşti că în fond tu nu ai nimic cu Hristos şi „răspunzi la rău cu rău”.

Iisus spune: „Prin aceasta va cunoaşte lumea că sunteţi ai Mei, că aveţi dragoste între voi”. Apostolii care încă nu înţelegeau ce este dragostea curată, adevărată, fără interes material, văzând atitudinea cetăţenilor din cetatea în care nu le-a fost îngăduit să intre, au zis: „Doamne, vrei să ne rugăm să cadă foc şi să ardă cetatea aceasta, cum a făcut Ilie?” Preoţilor li s-a dat putere mare şi multă şi, atenţie, aceştia pot să pedepsească spiritual ori material pe cei împricinaţi, dar nu este cazul. Cel ce loveşte în preot, loveşte în Dumnezeu şi atunci Dumnezeu aduce pieirea celui care a asuprit preotul.

Iisus însă le va arăta că puterea de Sus este spre ajutorul oamenilor, nu spre pedepsire, spunându-le: „Voi nu ştiţi ai cărui duh sunteţi”. Suntem în duhul iubirii şi trebuie să acţionăm în cercul iubirii. Să fim cu gândul curat, pentru a ne curăţi sufleteşte şi trupeşte şi a avea o inimă bună, care o va crea pe cea de-a doua, adică inima duhovnicească.

Iisus ne îndeamnă „când duci darul tău la altar, mergi înainte de te împacă cu fratele tău”. Dacă plecăm cu gândul cel bun, atunci sigur Dumnezeu vede închinarea fiecăruia şi caută spre tot cel care cheamă numele Lui. Nu poţi să urăşti chipul lui Dumnezeu din om. Sfânta Scriptură ne spune: „Cum poţi să spui că iubeşti pe Dumnezeu pe care nu-L vezi, iar pe fratele tău pe care-l vezi, îl urăşti?” Este o totală neconcordanţă în gândirea noastră şi dovedeşte fariseismul de care ne împărtăşim.

Omul este mai mult legat de cele materiale şi crede cu precădere ceea ce vede. Din acest motiv, având ură faţă de „chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu, adică omul, nu poţi să iubeşti ceva care nu este palpabil, neavând sentimentul de iubire în inima ta. Nu poţi simţi Iubirea care este Dumnezeu, fără a avea iubire.

Drept urmare, să „fim vicleni ca şerpii şi curaţi ca porumbeii”, adică să ne detaşăm de cele lumeşti, de cele pătimaşe, să fim cu băgare de seamă a nu cădea în „ispitiri mai presus de fire” şi să le ispitim pe acestea, ca să le înlăturăm prin curăţenia noastră. De asemenea, să renunţăm la acea autarhie, autosuficienţă, care macină atâţia oameni. Mergem la rugăciune din instinct, pentru că aşa am fost educaţi, sau este ceva habitual, dar în multe cazuri extreme ne bazăm doar pe puterea noastră de a ne împlini o dorinţă sau alta, de-a trece boala sau neputinţa doar prin noi înşine, ceea ce este o mare greşeală.

Să facem în fiecare zi o revizuire a ţinutei noastre morale. Seară de seară să ne analizăm, să ne dăm seama de păcatele din timpul zilei şi să încercăm a le înlătura şi a nu mai repeta greşelile pe care le-am făcut. La fel şi dimineaţa, deoarece noaptea patimile sunt mai arzătoare şi ne duc în ispitiri mai presus de fire, adică depăşesc firea bună a omului, firescul căzând în nefiresc.

Rugăciunea să nu o facem ca pe o habitudine, ca pe un obicei, cum ar fi băutul unei cafele sau mâncatul, la o oră fixă. De multe ori ne rugăm pentru că aşa ne-am învăţat de mici, sau dintr-un necaz şi din frică, ori pur şi simplu din instinct cădem în faţa lui Unii văd în rugăciune o apropiere de divinitate şi o cunoaştere a ei, adică îl privesc ca pe „un Stăpân şi Prieten”, cum spune Sfântul Ioan Scărarul, alţii se aşează la rugăciune pur şi simplu pentru a cere cele materiale. Mai rău este că unii cer pedepsirea, sau chiar blestemarea vrăjmaşilor.

La rugăciune să ne aşezăm în genunchi, după cum spune o ectenie „Doctorul sufletelor şi al trupurilor, în genunchi cădem către Tine” şi să ne împreunăm mâinile, astfel arătând unitatea celor două firi ale Mântuitorului. Desigur, pentru cei bolnavi, care se ridică cu greu, fiind în neputinţe, pentru cei bătrâni, este pogorământ şi primesc binecuvântarea de a face rugăciunea şi-n pat sau aşezat pe scaun, după puterea fiecăruia. În felul acesta, rugăciunea este primită, iar cel care se roagă beneficiază de puterile ce vor veni asupra lui, de vindecare.

Când facem semnul Sfintei Cruci, să avem primele trei degete de la mâna dreaptă împreunate, simbolizând Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar celelalte două degete, să fie aşezate în podul palmei, reamintindu-ne de cele două firi ale Mântuitorului, firea omenească şi cea dumnezeiască, căci „El s-a înnomenit spre a ne îndumnezei pe noi”; să devenim dumnezei după har.

După aşezarea la rugăciune, să ne aşezăm şi mintea la rânduială. Sfântul Maxim „deosebeşte două trepte ale rugăciunii, după aceea că, în cea dintâi, mintea se adună din toate ideile lumii şi-şi face rugăciunea neîmprăştiată şi neseparată, de parcă însuşi Dumnezeu ar fi în faţa ei”, precum şi este, iar în cea de-a doua, „mintea este răpită în cuvântul rugăciunii de lumina dumnezeiască şi nemărginită şi nu se mai simte nici pe sine, nici altceva din cele ce sunt, decât pe Cel ce lucrează în ea, prin dragoste, această luminare”.

"Să nu ne lăsăm mintea să zburde întru deşertăciune, să nu lăsăm dezvoltarea unei minţi vicioase”, cum spune Hieroteos Vlachos. Minţii să-i punem un frâu, cum ne amintesc Sfinţii Părinţi. Dacă nu o lăsăm în umplere de senzaţii, nici nu ajungem la închipuiri. Aceste închipuiri se manifestă prin senzaţii, patimi şi mândrie. Gândurile sunt cele care aduc închipuirile.

De asemenea, o altă formă de manifestare a închipuirii sunt patimile, care pun închipuirile în evidenţă şi le materializează. Să ne ferim de patimile care nasc mândria, strâns legată de imaginaţie. „Omul plin de mândrie are imaginaţia bolnavă şi-şi face sufletul o zonă de cutremur”, spune un mare teolog. Poate să ajungă la marele păcat adamic, numit autoîndumnezeire, dacă nu se pune în faţa rănilor şi sângelui Marelui Jertfit. Crede că ar putea fi un Dumnezeu, prin imaginile false din mintea sa.

În timp ce ne rugăm, să alungăm orice imaginaţie din mintea noastră. Hieroteos Vlachos spune: „mintea imaginativă este incapabilă să facă rugăciune curată”. Dacă lăsăm gândul să ne fugă în altă parte, dacă lăsăm imagini demonice să ne treacă prin faţa ochilor, pierdem scopul de a pipăi pe Dumnezeu prin vorbele noastre, iar cuvintele se împrăştie, par uneori fără sens şi perceperea lor este nulă.

Un mare teolog spune că „rugăciunea curată să fie eliberată de imaginaţie şi atunci va simţi bucuria regăsirii în Dumnezeu, în firescul care de la Adam a devenit nefiresc, şi mai ales în zilele noastre”. Este foarte important să punem pază minţii, adică să o ferim şi să nu admitem să fie infestată cu imagini şi cu lucruri materiale, ci să căutăm ca ea să fie asemenea unui ogor curăţit spre însămânţare.

Dar, spune Sfântul Nil Sorska, înainte de-a începe lucrul acesta, să avem „temere de Dumnezeu”, adică pornire iubitoare către Creator, încât să nu-L supărăm şi să ne îndepărtăm de El. Să ne ridicăm mereu şi mâinile şi ochii către Cel ce este în veşnicie şi, zice Nil Sinaitul, „mintea să fie surdă şi mută”.

După ce ne-am aşezat gândurile, am alungat patimile şi ne-am aşezat în poziţia pentru închinăciune, iar mintea am oprit-o din zburdălniciile ei, descoperim fiecare cuvânt citit sau rostit al rugăciunilor începătoare:

Împărate Ceresc, Preasfântă Treime şi Tatăl nostru, Credeul şi dacă avem râvnă mai mare, Psalmul 50 şi 142 şi să le înţelegem, iar pe cât e posibil, să le şi reţinem.

Dacă Iisus ne-a arătat că S-a rugat pentru Sine pe munte şi în grădina Ghetsimani, înainte de patima Sa, apoi ne învaţă să facem rugăciuni şi pentru cei de lângă noi, zicând „rugaţi-vă unii pentru alţii”. El s-a rugat pentru tot neamul omenesc, din toate timpurile şi cum spune un teolog „şi dacă ar exista viaţă pe o altă planetă, n-ar avea ceea ce am primit noi, Întruparea Fiului lui Dumnezeu”, ceea ce am spune că însemnează mântuire şi fericire dincolo.

Toată viaţa Lui a fost o rugăciune continuă pentru neamul omenesc şi ne-a învăţat ce înseamnă rugăciunea sacerdotală. A dat putere Sfinţilor Apostoli, zicând: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”. Această moştenire apostolică este dată din neam în neam şi preoţii au ca muncă rugăciunea, cititul şi slujbele.

Sfântul Apostol Pavel ne spune: „rugaţi-vă neîncetat” continuând „cu vreme şi fără de vreme”, adică preotul spre a nu fi prădăciune demonică, să se roage cu mintea în toată vremea şi în tot locul, chiar dacă buzele nu materializează rugăciunea prin cuvânt. Motivaţia că nu este suficient timp şi pentru rugăciune, nu poate fi decât o invenţie demonică spre a fi învins preotul în lupta sa cu puterile malefice (pilda cu trei ore în iad).

Trezvia îl întărâtă pe diavol, dar îl ţine fraged pe prelatul care pune înainte de toate rugăciunea. În momentul în care ai ridicat acoperământul din zale şi ai pus jos platoşa rugăciunii, diavolii hălăduiesc fericiţi că au învins un slujitor, un mijlocitor al lui Hristos. De aceea, „ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le săvârşiţi” în acest povârniş alunecos, căci mărirea Lui este acoperământ temeinic în iarna cea neagră a păcatelor. Chiar şi atunci când mânia se aprinde în tine, să-ţi aminteşti de Hristos şi să te rogi pentru tine şi pentru cel care ţi-a provocat acea stare a neputinţei, să fii „asemănarea lui Dumnezeu” câteva minute.

Dihonia acestui veac să fie spre întărire şi nu spre ura celui care are iubire în el. Cu cât Dumnezeu iubeşte mai mult, cu atât îngăduie mai multă ispită celui cucernic, pentru a fi într-un dinamism ascendent, care să îl crească în iubire, spre a dansa valsul iubirii nemuritoare a lui Hristos. Se spune în popor: „pe cei pe care Dumnezeu îi iubeşte, îi pedepseşte, sau îi ia la El”. Există ceva adevăr, dar nu întru totul. Adică, Dumnezeu nu este la originea Răului şi nu dă rău şi răutate. Doar acceptă ispita crescândă, pentru a ne propulsa în mai marea apropiere de Soarele Hristos, în jurul căruia să gravităm mereu.

În ceea ce priveşte moartea unor tineri, este vorba doar de lungimea sau scurtimea zilelor rânduite pe pământ, cât sunt sau nu de folos. Dacă iubirea divină s-ar manifesta în moartea timpurie, ar însemna să moară toţi tinerii credincioşi, ori acest lucru nu s-a întâmplat şi nici nu se va întâmpla. Un părinte nu-şi omoară copilul păcătos spre a-i asigura mântuirea, ci din contră, îl lasă în ispită, pentru a fi mântuit. Plecarea sau adormirea întru Domnul a unor tineri nevinovaţi are caracter pedagogic, de a ne aduce aminte că suntem trecători şi muritori, dar şi salvarea acestora la momentul oportun. În final, există o explicaţie clară în Sfânta Scriptură: „numărate sunt zilele omului”, adică fiecare avem o perioadă mai scurtă sau mai lungă de a fi pe acest pământ.

De aceea, să ne rugăm singuri, în singurătate, pentru noi fiecare şi să ne rugăm cu ceilalţi la rugăciunea comună, pentru a fi în comuniune cu divinitatea şi cu întreaga comunitate, în Domnul. Singuri să adresăm rugi şi pentru cei în nevoi, căci „mult face ruga mea dreptului în lucrarea lui”, dar şi împreună cu alţi creştini în Sfânta Biserică, sau acasă, pentru aceia care sunt în boli grave. Să nu uităm rugăciunile pentru cei trecuţi din lumea aceasta, căci sunt o dată necesare şi apoi facem o uşurare acelor suflete chinuite.

Dacă aici pe pământ fiecare putem să ne rugăm pentru viitoarea noastră casă în ceruri, spre a nu fi dărăpănată sau a nu fi deloc, tot aşa să facem rugăciuni pentru cei care de acolo nu au cum să-şi uşureze chinul, nu pot să-şi mai facă rugăciuni. Aceştia pot să fie pe o treaptă de întuneric mai joasă, sau pe una de lumină slabă şi atunci, cu rugăciunea noastră, ridicăm sufletul acela pe o treaptă mai luminoasă sau mai puţin întunecată. Prin rugăciunea pentru cei adormiţi întru Domnul, facem o faptă bună pentru noi înşine, dar şi pentru cei de dincolo. Dacă pe pământ putem lupta, odată ajunşi dincolo, rămânem fără posibilitatea de avansare spirituală.

Este bine ca tot lucrul pe care îl săvârşim să-l executăm prin pronia divină, căci Iisus spune: „Fără de Mine, nimic nu puteţi”. Şi nimic din ceea ce facem, să nu purcedem fără acoperire de Sus. Astfel, putem şi este necesar să facem cereri noi înşine, dar mai ales prin preoţii Bisericii. Spre exemplu, cumpărând o maşină şi sfinţind-o, diavolul nu o poate atinge, iar pentru noi nu există riscul de a face vreun accident. Căci în ectenie, care se cântă, se cere să fim feriţi de accidente, de rea întâmplare, de tâlhării. Şi într-adevăr, cu binecuvântare de Sus, vom fi feriţi de coliziuni, uneori letale.

Bineînţeles că nu trebuie să facem exces de viteză, să nu urcăm beţi la volan şi să fim atenţi când conducem autoturismul. Maşina sfinţită nu se va strica prea repede şi nimeni nu o poate atinge. Fie că mergem cu maşina, cu vaporul sau cu avionul, nu mai există pentru noi acel mare grad de risc, ci din contră, avem siguranţă. Tatăl meu mergea des cu ani în urmă la Bucureşti, cu avionul. La un zbor, deodată s-a oprit un motor şi avionul a început să piardă din înălţime.

Pasagerii au început să ţipe, dar tatăl meu stătea calm şi a spus cu glas tare: „Potoliţi-vă, nu cade avionul, pentru că eu mai am de trăit… mi-a spus Domnul”. Şi într-adevăr, aşa s-a întâmplat.

Avem rugăciunea de cerere pentru luminarea minţii la examene, pentru dezlegarea cununiei, pentru cea care este gravidă şi care să aibă sarcină uşoară, naştere de prunci buni, cu binecuvântare. Este ectenia care cuprinde cererea noastră şi nevoinţele pe care le avem.

Altă cerere adresată Domnului este rugăciunea pe care o facem pentru sănătate, cu îngenuncherea întregii Biserici, începând cu „Doctorul sufletelor şi al trupurilor ....” Şi-n familiile care au certuri, rugăciunea preotului are efecte benefice, căci cere dezrădăcinarea urii, a certurilor şi să aducă dragostea desăvârşită. În toate familiile, sau în multe cazuri, avem neînţelegeri la serviciu, cu vecinii şi facem această rugăciune de iubire.

De asemenea, pentru dezlegarea vrăjmaşilor, pentru ca aceştia să nu aibă putere să ne învingă, ci din contră, să-i îngenunchem, spre a ne iubi şi ei. Nu uităm nici de cei din închisoare. Indiferent de gradul de păcătoşenie, preotul are datoria să îi viziteze pe cei din închisori şi din spitale şi să se roage pentru ei. Chiar dacă ei sunt în America ori undeva în Europa, harul invocat de preot poate vindeca pe cel în neputinţă şi a alina suferinţa celui aflat în detenţie. Niciodată nu se ştie cât este cu adevărat de păcătos ori nu, apoi, indiferent de gradul de ticăloşie, preotul are obligaţia să îl mângâie şi să se roage pentru acel criminal, singur şi împreună cu creştinii.

Nu facem rugăciuni numai pentru oameni, ci şi pentru animalele bolnave, zicând: „Precum ai înmulţit turma lui Iacob, aşa înmulţeşte şi turma fratelui nostru X”. Animalele pot să aibă deochi, privirea zavistică asupra lor şi atunci ele pot să moară. Venirea preotului înseamnă vindecarea acelor animale. Nu numai pentru animale şi oameni avem datoria să spunem rugăciuni, ci şi pentru natura dezlănţuită datorită păcatelor noastre.

Omul a încercat cu ajutorul ştiinţei să controleze natura, să fie stăpânul acesteia, ca în faza edenică, dar întunecat de păcat şi fără rugăciune, a dezlănţuit-o ca pe o fiară şi totul este anormal în zilele noastre. Rugăciunile de oprire a ploilor în exces, de grindină, de secetă cumplită sunt absolut necesare.Mi-amintesc, şi nu de puţine ori, când la secetă mare, ieşeam cu oamenii la troiţă şi îngenunchind, ne rugam ca Domnul să ne miluiască şi să ne dea ploi la bună vreme, atunci când este necesar, iar cele rele, în exces, să le oprească. În momentul în care ne rugam, începea ploaia, sau cel târziu, imediat după vecernie.

Tot timpul Îi cerem în rugăciuni câte ceva. Dar oare Îi şi mulţumim? De cele mai multe ori, se pare că uităm şi noi, ca cei nouă leproşi, şi nu-I adresăm rugăciuni de mulţumire pentru „binefacerile venite asupra noastră”, cum găsim scris în Sfânta Liturghie. Pilda aceasta ne învaţă să mulţumim: atunci când Iisus merge la Lazăr „cel mort de patru zile”, Iisus priveşte la cer şi spune: „Îţi mulţumesc, Părinte. Eu ştiu că întotdeauna mă asculţi. Dar pentru acest popor am spus aceasta”.

Şi noi să mulţumim Domnului, atât pentru cele cerute şi primite, cât şi pentru cele primite fără cerere, la fel şi pentru cele rele. Gândirea noastră de multe ori este întunecată, de asemenea este limitată şi atunci un lucru rău îl considerăm rău şi ne mâniem pe Dumnezeu care L-a permis, ba uneori spunem că El L-a dat. Ori Dumnezeu este bunătatea întruchipată şi nu trimite rău, doar permite, din motive ştiute doar de El. Pentru a fi îndreptaţi sau pentru alt bine viitor ce se ascunde în acel rău cum îl privim noi, Dumnezeu, în marea Sa grijă faţă de noi, are atitudine permisivă, spre a ni se da ulterior un mare bine.

Spre exemplu, cineva vrea să plece cu avionul în vacanţă, dar întârzie şi pierde cursa respectivă. Este foarte furios. Peste puţin timp aude la radio vestea funestă a unei catastrofe aviatice. Era cursa cu care trebuia să plece spre veşnicie, dar Dumnezeu l-a salvat. Drept urmare, să ne rugăm mereu să nu pierdem legătura cu Creatorul. Atunci când este necesar supranaturalul, El ni-l trimite pentru a ne salva. Acolo unde noi nu putem pătrunde, El vede şi săvârşeşte cele bune pentru aleşii Lui, prin credinţă.

„Rugăciunea – spune Ilie Edicul - este convorbirea pe care cugetarea o poartă cu Dumnezeu. Cugetarea rosteşte mereu numele lui Dumnezeu, iar mintea îşi îndreaptă atenţia spre chemarea Numelui Sfânt, iar lumina cunoştinţei dumnezeieşti îşi întinde umbra asupra sufletului”.

Trebuie să fim atenţi în cugetul nostru exprimat prin rugăciune şi la mintea noastră care încearcă mereu să-L cheme pe Dumnezeu, lucrând cu mintea strigarea Celui Necuprins în vorbe şi în gând şi astfel, ceea ce ne trimite El, adică iubirea Sa luminoasă, ne afectează sufleteşte.

Sfântul Ioan Scărarul spune: „Dacă trupul care atinge un alt trup se preschimbă, cum nu s-ar preschimba cel ce atinge trupul lui Dumnezeu?” Atingerea noastră de Sfânta Împărtăşanie să fie ca şi cum am ieşi dintr-un cuptor încins, adică curăţaţi de toate patimile prin rugăciunea noastră curată.

Pentru ca rugăciunea să fie eficientă, trebuie să urmăm câteva etape:

• în primul rând, să încercăm să înlăturăm păcatul;
• să ne căim şi pocăim de patimi;
• poziţia nu este neapărat necesară, dar se recomandă a sta în genunchi și cu mâinile la început ridicate spre cer, apoi împreunate;
• la rugăciunea inimii lui Iisus se stă pe un scaun cu trei picioare, cu fața spre piept și cu privirea ațintită, până se simte o durere și o pulsație; chiar respirația să fie reținută și controlată. Sfântul Isac Sirul vorbește de "durerea în rugăciune şi chiar răstignirea în rugăciune".
• mintea să fie fixată în inima ta şi să te concentrezi tot mai mult, pentru a nu fi invadat de imagini şi amintiri care sunt dăunătoare;
• să avem trezvia continuă, care este aşteptarea îndelungată, nemişcată şi stăruitoare a minţii la poarta inimii, după spusele lui Isihie Sinaitul.

Să împreunăm contemplaţia cu tăcerea, smerenia şi ideea morţii. La rugăciune putem fi tulburaţi de zgomote, lumini false, fulgerând spre derută. Să nu cădem pradă acestora, ci să aşteptăm lumina cea adevărată de la Hristos. De asemenea, unii dobândesc darul lacrimilor. Acestea sunt naturale şi duhovniceşti.

„Plânsul - spun Sfinţii Părinţi - să fie doliul pentru mântuirea pierdută”.

Ajunşi la o anumită stare a rugăciunii, putem primi căldură de Sus. Cum spun Sfinţii Părinţi, când ajungem la rugăciune, atingem extazul duhovnicesc. Astfel că, „focul rugăciunii” ne spală de patimile care ne înrobesc. Puţini sunt cei care ajung la starea cea din afară de legile naturale şi se învrednicesc de răpire în duh, aşa cum spune Simion Teologul: „Să fie răpiţi în adâncul îndumnezeitor sau în adâncul tainelor divine, unde mintea cercetează adâncurile lui Dumnezeu şi caută să guste preadulcea băutură a vederii”, adică a contemplării luminii dumnezeieşti necreate.

Mulţi vorbesc de rugăciunea inimii lui Iisus.
*******************

Desigur că, foarte puţini, în singurătatea pustiei, sau mai puţini, pe creasta unui munte, pot atinge acest grad înalt al dezrobirii şi unirii cu Hristos. Dar în mod normal, noi , cei care trăim în lume, să facem cu dăruire şi vieţuire rugăciunile serii, ale dimineţii, ale meselor, iar atunci când avem puţin timp liber, fie să ne rugăm, fie să citim din Sfânta Scriptură, care nu trebuie să ne lipsească din casă, maşină, geantă.

Desigur, Noul Testament este atotcuprinzător, găsind liniile directoare ale acestei vieţi, spre biruinţa în lupta cu diavolul. Cel care se roagă nu cade în deznădejde şi respectiv, în depresie, nu doreşte sinucidere, nu este supus păcatului, chiar dacă i se întâmplă, căci, spune Sfânta Scriptură: „Nu este om viu care să nu greşească. Tu, Doamne, eşti singur fără de păcat”.

Având credinţă, nădejde şi dragoste, depăşim vehiculul depresiv şi distrugător condus de diavol şi ne încadrăm în marşul oştirii creştine învingătoare. Astăzi, Satana a fost dezlegat şi este pe pământ. Înainte, era în adâncurile cele întunecate, dădea ordine şi diavolii le îndeplineau în linişte acolo unde găseau mediul necesar distrugerii.

Azi însă, fiind pe pământ, controlează direct şi de aproape alunecarea lumii spre dezastru se manifestă în toată grandoarea şi nebunia posibilităţilorîngăduite de Dumnezeu. Se desfăşoară peste faţa pământului, în mijlocul lumii şi pare imposibil de înlăturat. Dar nu este aşa. Rugăciunea îl îndepărtează şi îi topeşte orice tentacul oţelit care încearcă să ne cuprindă.

Iubirea ne ridică spre cer şi putem gusta din „beţia fericită” sau „beţia adâncă” şi mintea este botezată în acestea. Pronunţarea numelui lui Iisus este „o biciuire a vrăjmaşilor” şi în felul acesta ei devin sclavi, iar noi fiii lui Dumnezeu, încă de pe acest pământ. Sfântul Simion Noul Teolog ne spune: „Când cineva face această rugăciune, îşi ridică mâinile şi ochii, împreună cu mintea, la cer” şi îl găseşte pe Hristos rugându-Se pentru noi.

Celor care ne rugăm şi-L avem pe Hristos în minte mereu, să nu ne fie teamă de nimic, căci „Iată, Eu voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor” şi ne vom bucura împreună aici şi dincolo, în veci.

Amin.